Spumă poliuretanică vs vată bazaltică: rezistență termică și vapori

Alegerea între spumă poliuretanică (PUR/PIR) și vată bazaltică pentru izolarea termică a unei clădiri implică un compromis clar între performanță termică pe grosime redusă și comportamentul la vapori de apă și foc — decizia corectă depinde de aplicație, nu de care material e „mai bun” în general.

Spuma poliuretanică are conductivitate termică semnificativ mai mică (0,022-0,028 W/mK, față de 0,035-0,040 la vata bazaltică) — practic, obții aceeași rezistență termică cu o grosime mai mică, avantaj real pe suprafețe unde spațiul e limitat (interior pe pereți existenți, terase, unele acoperișuri). Spuma proiectată (pulverizată direct pe suprafață) elimină și punțile termice de la îmbinări, pentru că formează un strat continuu, fără rosturi.

Vata bazaltică e permeabilă la vapori de apă („respiră”), permițând structurii să elimine umezeala acumulată, spre deosebire de spuma poliuretanică, care e practic impermeabilă și poate bloca vaporii dacă nu e proiectat corect un sistem de barieră de vapori pe partea caldă a peretelui — o greșeală de execuție frecventă, cu risc de condens ascuns în structură.

Comportamentul la foc favorizează clar vata bazaltică — materialul e incombustibil (clasă A1), în timp ce spuma poliuretanică, deși variantele moderne au aditivi ignifugi, rămâne un material combustibil, cu emisii toxice la ardere, motiv pentru care unele normative restricționează utilizarea ei în anumite zone ale clădirii (căi de evacuare, apropierea de surse de căldură).

În practică: vata bazaltică rămâne alegerea standard pentru anvelopa termică generală a unei case noi, unde permeabilitatea la vapori și siguranța la foc contează pe termen lung. Spuma poliuretanică e mai potrivită pentru aplicații punctuale — terase, fundații, spații cu acces dificil sau unde grosimea disponibilă e strict limitată.