7 miliarde de euro, zero megawați: ce a cumpărat România cu plafonarea prețurilor la energie

Schema de plafonare-compensare a prețurilor la energie, aplicată în România între 2021 și 2025, a costat statul aproximativ 7 miliarde de euro — o sumă uriașă care ridică o întrebare simplă: ce capacitate nouă de producție a fost construită cu acești bani?

Răspunsul, conform analizelor din domeniu, este descurajant — schema de plafonare a fost gândită ca măsură de protecție socială pe termen scurt, nu ca investiție în infrastructură, motiv pentru care banii au acoperit diferența dintre prețul de piață și prețul plafonat facturat consumatorilor, fără să genereze niciun megawatt suplimentar de capacitate de producție.

Diferența față de o investiție directă în capacități noi este esențială pentru înțelegerea problemei — 7 miliarde de euro investiți, de exemplu, în capacități de stocare la scară mare sau în extinderea rețelei de distribuție ar fi avut un efect structural pe termen lung, reducând dependența de importuri și volatilitatea prețurilor, în timp ce plafonarea a funcționat ca un „paracetamol” pentru simptom, nu un tratament pentru cauză.

Pentru un consumator obișnuit, această discuție poate părea abstractă, dar are un impact concret — banii cheltuiți pe plafonare sunt bani care nu au mers spre investiții structurale care ar fi redus, pe termen mediu-lung, prețul real al energiei prin creșterea ofertei interne, ceea ce înseamnă că problema fundamentală a prețurilor ridicate rămâne nerezolvată, doar amânată.

Pentru un prosumator sau pentru cineva care ia în calcul independența energetică parțială (panouri fotovoltaice, stocare proprie), această analiză întărește un argument practic — investiția individuală în producție și stocare proprie oferă un control real asupra costurilor, într-un context în care politicile publice de plafonare s-au dovedit costisitoare și fără efect structural asupra capacității naționale de producție.